Ultimele cicluri de alegeri din Uniunea Europeană și, în general, din Europa au adus la putere sau au ridicat extrem de mult procentele unor partide considerate populiste, naționaliste, eurosceptice și antisistem. Mai mult, atitudinea descrisă ca anti democratică și autoritară a unor guverne precum cel maghiar sau polonez, care limitează libertatea de expresie și încurajează gesturi economice protecționiste (complet împotriva principiilor Uniunii Europene la care țările lor au aderat) repun în discuție rincipiul reprezentării și a modelului de democrație partinică din Europa.

În egală măsură, partidele odată mari ale Europei precum cele socialiste, liberale sau democrat creștine se dovedesc a fi într-un reflux masiv în fața partidelor antisistem, unele abia apărute precum Alternative fur Deutscheland (Alternativa pentru Germania) sau altele, care tradițional abiau puteau trece de pragul electoral (precum Zorii Aurii în Grecia) devin acum partide mari care își propun guvernarea. Avem astfel o posibilă schimbare de paradigmă în spațiul politic legată de fenomenul asumat ca ambigu dintre legimitate și autoritatea politică a partidelor politice.

Conceptul de legitimitate a suscitat de la începuturile filosofiei politice o sumă de întrebări și probleme legate de autoritate.

Legitimitatea se definește ca fiind forma prin care guvernații acceptă autoritatea guvernanaților datorită unor condiții particulare de încredere și suport (legitimitatea tradițională sau charismatică), sau a unor reguli asumate prin consens (legimititatea instituțională sau legală) (Weber 1992). Dar această definiție lasă descoperite o multitudine de cauze ale obedienței respectiv ale autorității. Mai mult, ea nu explică dacă legitimitatea este un concept descriptiv sau normativ, ceea cea face ca acest principiu – cheie de boltă a întregii științe politice și politicii în general să fie, de fapt, greu inteligibil.

Dacă privim legitimitatea strict descriptiv – așa cum o face Max Weber – putem înțelege vag cum se formează la nivelul cetățenilor legitimitea, dar nu putem înțelege procesul de schimbare al legitimității în decursul timpului. Dacă în cazul legitimității tradiționale sau charismatice procesul de schimbare este de cele mai multe ori revoluționar sau violent, legimitatea instituțională, modernă cum o numește Weber, pare practic fără limită. Căci, în cazul ei, schimbarea se face în cadrul legimității și nu printr-o schimbare de legitimate. Deci, legitimitatea în sens descriptiv este forțată să își formeze și un nivel normative, care să determine niveluri de legitimitate și autoritate în propriul său spațiu de existență (Kant)

Astfel, legitimitatea deveine o justificare pentru puterea coercitivă și pentru formarea autorității politice, în sensul său cel mai larg. Ori, așa cum știm, autoritatea apare ca dreptul de a conduce – dreptul a da ordine și dacă este posibil să întărească aceste ordine prin folosirea puterii coercitice ( a violenței legitime). Astfel, autoritatea este cea care are nevoie de legitimitate, care, cel puțin teoretic, este oferită de guvernați prin cedarea violenței particulare către deținătorul violenței legitime – statul.

Așa cum vedeam însă, în cadrul legimității instituționale (legale), adică a democrației, straturile de legimitate și respectiv de autoritate se suprapun de la mic la mare, guvernații fiind cei care conferă legitimitate și prin aceasta autoritate într-un proces de agregare a puterii politice dinspre popor și conducători. Acest proces, documentat în ultimele secole de la Alexis de Tocqueville până la John Rawls, pare însă a se apropia de sfârșit. Relația dintre structura statală – cea a guvernanților – și cea societală – a guvernaților – pare a se apropia de sfârșit, cel puțin în Europa, leagănul filosofiei politice moderne. Frământările politice din ultimul deceniu demonstrează că principiul legitimății – acordul dintre guvernați și guvernanți – se sfâșie tot mai mult. O asemenea criză preconiza și Max Weber după Primul Război Mondial, când remarca faptul că intermediarii puterii – partidele politice – tind să transforme ” legitimitatea instituțională” într-o ”legitimitate tradițională” conferită șefului de partid. ”În țară, mașina caucus este complet lipsită de inițiative, dacă are un conducător puternic. Ea este complet suspusă leader-ului. Iar în fruntea parlamentului stă, de fapt, un dictator pebliscitar, pe care masele îl urmează și pentru care parlamentarii nu sunt decât niște profitori politici ce constituie armata sa de aderenți [...]. Situația actuală ar putea fi numită, de bună seamă, o ”dictatură bazată pe exploatarea emoționalității maselor”. (Max Weber 1992. pg 16).

Cele de mai sus au fost declarate de Weber pe 28 Ianuarie 1919 și par tot atât de actuale și astăzi. Cu singura deosebire că discursul său de la Munchen venea după un război de uriașă anvergură, în timp ce în contemporaneitate fenomenul social total este, indubitabil, post criza economică, sau așa cum este numită post-modernitate sau modernitatea târzie. Astăzi partidele politice încearcă să performeze aceleași roluri societale precum în modernitate, în timp ce societatea însăși a intrat în post modernitate. De aici, considerăm că a apărut această neâncredere între guvernanți și guvernați.

Și unii și ceilalți consideră că cetățenii nu se implică suficient sau adecvat în procesul politic, lăsându-l complet pe seama politicienilor. Pe de altă parte, cetățenii – prin sondaje de opinie, prin demonstații sau prin ceea ce se numește vot negativ – consideră că nu sunt lăsați suficient să intervină în viața politică (Castells. 1996, Young 2000). Tot mai mulți analiști consideră că partidele politice sunt tot mai inedecvate pentru că nu țin seama de așteptările tot mai mari ale cetățenilor, de creșterea gradului de cultură și informație politică aduse de globalizare și de accesul tot mai mare la noile tehnologii. Această nouă societate definită de Beck, Lash și Giddens ca modernitatea reflexivă este una mult mai divizată și mai fragmentată față de modernitatea clasică, care deși se baza pe diferențele ideologice de clasă, era mult mai omogenă. Societatea modernității reflexive, care a depășit constrângerile clasiale prin generalizarea clasei mijlocii, este definită prin multiplicitatea grupurilor autonome cultural, economic și politic. Având mult mai multe interese decât pot partidele să ofere rezolvare, cetățenii consideră că nu mai sunt satisfăcuți doar cu rolul de simpli votanți în democrațiile reprezentative (Frissen, 1999). De aceea, numărul celor care consideră că democrația reprezentativă ar trebui înlocuită cu democrația deliberativă a crescut mult în ultimele decenii (BECK 1986; FOX 1995; HABERMAS 1985; HIRST 1994; OSBORNE 1992) și că ea este singura soluție la dezordinea generată de poste modernitate. Problemele societății de risc ar trebui să se adreseze unor grupuri mici care se auto guvernează iar diversitatea post modernității ar trebui să se potrivească cu creșterea implicării cetățenești în tot mai multe rețele de suport (Frissen1999).

În egală măsură trebuie spus și faptul că democrația reprezentativă pare încă a avea suficient de multă vitalitate, iar democrația deliberativă încă nu se bucură de o simpatie prea largă pentru că nu este încă înțeleasă. Într-un experiment bazat pe metoda focus grup desfășurat la Universitatea din Sussex rezulatele au arătat că deși atrași de democrația deliberativă cetățenii (atât cei invizibili cât și cei dezamăgiți[1]) au reușit cu mare greutate să o aplice în grupul lor. Ceea ce demonstrează, spun autorii experimentului, că încă există o nevoie importantă de autoritate și legitimitate la nivelul grupurilor sociale. Adică, chiar dacă democrația deliberativă este un deziderat social și politic tot mai prezent în mesajul actual, cetățenii nu sunt încă pregătiți să asume un nivel politic care să depășească sistemul tradițional de partide. De aici și sentimentul profund de blocaj și de dezamăgire care se face resimțit în marea majoritate a statelor europene în raport cu partidele politice.

Astfel, avem un aparent paradox, cu cât crește dezamăgirea politică numărul de partide crește, în special cel al partidelor antisistem declarate populiste și/sau antidemocratice. Folosind ecuația lui Laasko și Taageperea ENEP=1/Σvi²  (Laakso and Taagepera, 1979; Casal Bértoa, 2013: 401-402). Privind numărul efectiv de partide la două state europene considerate stabile, democratice și dezvoltate, precum Germania și Regatul Unit al Marii Britanii  observăm că numărul efectiv de partide crește. Astfel, dacă între 1949 și 1990 numărul de partide parlamentare în fosta RFG a crescut în 1987 de la 3 la 4 și a crescut la 5 în 1990 (după reunificare) astăzi a ajuns la 7 partide în alegerile din 2013.  În Marea Britanie, considerată modelul absolut de bipartitism numărul efectiv de partide a crescut de la 3,25 în 2001 la 6,8 în alegerile din 2015.

 

 

Sursa: http://whogoverns.eu/party-systems/number-of-new-parties/

 

Sursa: http://whogoverns.eu/party-systems/number-of-new-parties/

Iar partidele care au avut scoruri importante în ultimele alegeri din cele două țări au fost partide antisistem (Alternative fur Deutscheland în Germania, care dorește ieșirea din spațiul euro și se opune primirii de refugiați din Orientul Mijlociu în Germania și UKIP în Marea Britanie, care dorește ieșirea completă din Uniunea Europeană a țării) sau partide secesioniste ( precum Partidul Național Scoțian, care a inițiat și a pierdut la un scor foarte mic referendumul pentru ieșirea Scoției din Marea Britanie).

Cele două state nu sunt singurele care se confruntă cu o asemenea situație în care, deși publicul se arată dezamăgit de partidele politice, sprijină și votează masiv cu partide noi anti sistem, punând în discuție tipul de legitimitate politică. Dar în ciuda acestei noi efervescenţe ideologice şi acţionale neîncrederea politică se întemeiează pe credinţa cetăţenilor că politica este un spaţiu al corupţiei şi al şantajului, un spaţiu care se împotriveşte cetăţeanului şi care doreşte de la acesta mai mult decât votul. Obsesia corupţiei din politică intens căutată şi promovată de mass-media şi folosită chiar de politicieni în campania electorală generează spaime colective şi adânceşte neîncrederea. Astfel, lupta anticorupţie devine peste tot în Europa mai ales, dar şi în Orient o temă de camapanie extrem de prizată de electorat, deşi aceasta pare a se termina totdeauna într-un fiasco.

David Easton încerca să explice că tocmai pentru că cetăţenii par a fi seduşi permanent cu acest mesaj demonstrează că cetăţenii au încredere în sistem, și îşi pierd încrederea doar în cei care ocupă poziţiile politice din sistem (incumbants) (David Easton 1965), ceea ce ar și explica aparentul paradox, expus mai sus. Totuşi această perspectivă, deşi formulată de unul dintre cei mai importanţi teoreticieni politici, pare a se referi la o altă generaţie – cea care abia se obişnuia cu democraţia după cel de al II-lea război mondial.  În ultimii ani, cei care și coincid cu criza economică, reacția socială nu mai este doar la adresa unor lideri particulari ci la adresa întregului angrenaj politic al democrației în special în statele membre ale Uniunii Europene. Apariția și întărirea partidelor populiste – prin excelență – antisistem dau seama de lipsa de încredere a cetățenilor în sistemul democratic contemporan.  Partide precum SYRIZAsau Zori de Aur (Golden Dawn) din Grecia, Miscarea de cinci stele din Italia sau Partidul Adevăraților Finlandezi care acum patru ani păreau că nici nu există pe eșicherul politic și care astăzi s-au transformat în adevărate provocări la adresa establishmentului politic arată că o parte dintre cetățeni își doresc resetarea și reformarea sistemului politic în care nu mai au încredere.

Nici în România lucrurile nu stau altfel, în sensul că încrederea în partide și în sistemul de partide a scăzut la cote infime. Totuși, cazul României este unul particular în sensul că sistemul de partide a fost o perioadă extrem de lungă unul osificat, în sensul că era foarte greu să se poată înființa partide noi datorită unor reguli extrem de complicate și, în bună măsură, prohibitive. În plus, în România sistemul de partide a rămas relativ constant având o rată de supraviețuire mult mai mare decât a multor state din Europa Centrală și de Est. Și acest lucru probabil poate fi considerat ca fiind un motiv în plus pentru blocajul afectiv față de partidele românești din partea publicului. Mai mult, puținele partide noi care au apărut pe scena politică având succes electoral (adică depășind pragul electoral de 5%) au reciclat în mare parte figuri politice anterioare, care, fie au candidat la alegeri pe listele acestor partide noi (PPDD) fie au migrat de la partidele mainstream la cele noi în timpul mandatului. Desigur, a existat și continuă să existe și migrarea de politicieni de la partidele mici la partidele mari.

Weighted party average age for Eastern and Central Europe, 1990–2014

 

Source: Tim Haughton and Kevin Deegan Krause calculations are based on M. Kreuzer and V. Pettai, “Persistence and Decline versus Transience and Genesis” (paper presented at the Joint Sessions of the European Consortium for Political Research, St. Gallen, Switzerland, 2011); S. Berglund et al., The Handbook of Political Change in Eastern Europe (Cheltenham, UK: Edward Elgar Publishing, 2013); and Political Data Yearbook:

Interactive, n.d., http://politicaldatayearbook.com/ (accessed 10 July 2014)

Așa cum se observă în graficul anterior, România se află la cota maximă a vârstei ponderate a partidelor politice, ceea ce practic confirmă faptul că partidele main-stream Partidul Social Democrat (cu toate avatarurile sale anterioare) și PNL(cu toate facțiunile și aripile care îl compun în acest moment) rămân la nivel guvernamental încă din 1990, adică imediat după re-formarea sistemului pluri partitist în România. În plus, și personalul politic superior aparține – în cea mai mare măsură – aceleiași perioade. Astfel și modelul politic românesc pare să fi rămas osificat și blocat în anii 90 ai secolului XX în timp ce România a intrat în NATO și UE, iar societatea are acces la toata tehnologia secolului XXI.

Așa cum arată Chiru și Gherghina (Chiru si Gherghina 2012) numărul efectiv de partide în România era de 3,69 în 2010, scăzând în acest moment la 3,21 după alegerile din 2012 când PNL și PSD au format o alianță electorală pentru ca în 2014 PNL să se despartă fostul său aliat politic și guvernamental și să se unească (prin fuziune) cu fostul său rival politic PDL, micșorând astfel numărul de partide medii din Parlamentul României. Este de notat că și  faptul PPDD ( Partidul Popular Dan Diaconescu), care a intrat în 2012 în Parlament cu un scor de ~ 14%, a dispărut între timp, parlamentarii săi împărțindu-se între diverse partide. În același timp, în Parlamentul României s-au constituit noi grupuri parlamentare și nuclee de partide politice în urma alianțelor electorale ce au existat în 2012. Astfel, din Alianța de Centru Drepta, o ramură a Uniunii Social Liberale s-au unificat o dizidență din PNL și fostul PC (aliat fidel al PSD încă din 2000)  sub numele de ALDE. De asemenea din fosta Alianță România Dreaptă s-a desprins o fostă dizidență din PDL și a constituit Partidul Mișcarea Populară ( partid condus de fostul președinte al României Traian Băsescu). Și în sfârșit, UNPR partid prin excelență de extracție parlamentară pare a se fi singularizat, arogându-și titlul de partid al Interesului Național.

Această aparentă nouă efervescență a vieții partinice românești se petrece pe fondul schimbării legii electorale și a legii partidelor în România. Dacă până în 2015 pentru fondarea unui partid era nevoie de 21000 de mii de semnături obținute din minimum 18 județe, acum un partid se poate fonda doar prin asocierea a minimum trei cetățeni, în condițiile legii. Astfel, de la condițiile extrem de restrictive de până acum s-a trecut la un regim extrem de lax în ceea ce privește fondarea de partide noi. Dar, așa cum relevă ultimele sondaje[2], în ciuda interesului declarat de mulți cetățeni pentru a pentru partide noi, în ceea ce privește voturile cele mai multe dintre acestea nu vor trece pragul electoral.

Sursa http://www.ires.com.ro/articol/312/partidele-politice-din-romania—perceptii-si-reprezentari

Din graficele anterioare anterioare apare foarte clar că populația României este interesată de politicieni independenți și de partide noi, dar mai mult declarativ. Pentru că cifra cea mai impozantă este cea a lipsei de cunoaștere a partidelor nou înființate – 77% ceea ne arată că dezinteresul față de politică și neîncrederea în partide rămâne încă foarte mare. Căci, cei mai mulți repondenți (7%) care declară că știu numele unui partid nou îl indică pe cel al fostului președinte al României, Traian Băsescu, care își aruncă umbra de notorietate peste noul său partid, în timp ce celelalte partide din grafic sunt și ele înființate sau conduse de oameni politici care au fost membri (unii chiar marcanți) ai unor partide, miniștri sau membri ai Parlamentului. Nici unul dintre numele celor 44 de partide nou înființate în ultimele luni nu este cunoscut, deși scopul schimbării legii a fost tocmai revigorarea sistemului de partide.

Dar, elementul cel mai interesant care reiese din acest sondaj este faptul că 92% dintre repondenți nu au încredere în partidele politice, pentru că, din punctul lor de vedere partidele s-au oligarhizat complet existând doar pentru sine și nu oferă nimic cetățenilor.

 

Sursa http://www.ires.com.ro/articol/312/partidele-politice-din-romania—perceptii-si-reprezentari

Aceste două grafice sunt extrem de relevante pentru că arată ruptura resimțită de cetățenii români în raport cu structura sistemului de partid. Neîncrederea în strucuturile politice ale statului şi ale comunităţii generează o potenţială stare de degradare a democraţiei participative şi un dispreţ crescând faţă de statul democratic în general. Teoria cognitiv insituţională (DiMaggio & Powell 1983) analizează încrederea în sistemul politic prin experienţa, evaluarea şi aşteptările pe care actorii sociali şi politici le construiesc în raport cu activitatea şi performanţele instituţiilor. Iar membrii clasei politice sunt identificaţi cu insituţiile politice (pe care de multe ori le şi personalizează) printr-un proces de învăţare şi de aculturaţie politică. Aşa cum arată Almond şi Verba (Almond si Verba 1996) prin cultura politică se formează modelul de viaţă democratică din care apoi se construiesc şi se întăresc instituţiile politice. Analiza culturală are o dimensiune morală accentuată în dorinţa de a surprinde existenţa socială prin explicaţia că încrederea sau neîncrederea dintre cetăţeni – şi apoi dintre cetăţeni şi instituţii -  are cauze istorice. Şi deci, aderarea sau respingerea valorilor democratice  este conţionată de încrederea în ceilalţi chiar înainte de a implicarea asociaţională.

Samuel P. Huntington explică faptul că procesul de susţinere al democratizării este fundamental legat de încrederea cetăţenilor în noile insituţii democratice şi că elita politică are un rol fundamental în construirea şi consolidarea democraţiei, iar atunci când ea se întemeiază pe credulitatea (manipularea) publicului şi ea şi democraţia eşuează (Huntington 1991).

Ori, dacă legitimitatea instituțională (democrația) era definită de Weber ca dictatură bazată pe exploatarea emoționalității maselor, se pare că masele cetățenești din România au început să refuze această dictatură recuzând în bloc întreaga structură politică partinică. Din punctul nostru de vedere aceasta reprezintă o disfuncționalitate gravă a modelului democratic românesc. Căci, teoretic, partidele adună suportul grupurilor sociale pentru a conferi legimitate acelor instituții care nu sunt supuse direct legitimării precum puterea executivă sau cea judecătorească. Refuzând partidelor politice (noi sau vechi) orice funcție socială, inclusiv aceasta, societatea delegitimează orice act politic, care se realizează, teoretic, cu susținerea societății prin intermediul partidelor politice.

Desigur, vina esențială aparține partidelor main-stream, care oligarhizându-se la vârf și blocând sistematic comunicarea cu societatea prin inadecvare la realitatea socio economică a dus în derizoriu principiul democratic al legitimății. Până acum societatea românească a dat semne de stabilitate democratică mult mai importante decât unele state din Europa Centrală și de Est, precum Ungaria, Polonia, Slovacia unde procesul de limitare a democrației și a utilizării unui autoritarism soft au început deja. Primele care au fost afectate au fost instituțiile societății civile (precum presa sau universitățile) finanțate de stat dar și cele private. Apoi, au urmat instituții cheie ale democrației precum Curtea Constuțională (atacată în Polonia) sau însăși Constituția (adoptată în Parlament și nu prin referendum, în Ungaria). Iar societatea a asistat cel mult pasivă la aceste procese anti democratice pe care nu le-a legitimat dar nici nu le-a blamat, pentru că deja fusese eliminată din procesul politic de decizie.

Rezultatele sondajelor de mai sus arată că România se află aproape de un derapaj asemănător, determinat de setea de putere a partidelor politice main-stream și de indiferența aversivă a societății care nu știe ce poate și cum poate schimba sau reversa acest proces. Ca să cităm din nou din Huntington ”Tranziţiile de la democraţie la autoritarism, în afara acelora produse de actori străini, au fost aproape întotdeauna cauzate de cei aflaţi la guvernare sau aproape de guvernanţi, în cadrul sistemului democratic” (Huntington 1991)

 



[1] În cadrul experimentului au fost testați cetățeni care au declarat că sunt nemulțumiți de democrația britanică și de faptul că nu se simt reprezentați. În urma analizei s-au desprins două categorii de cetățeni: cei invizibili, care nu se duc la vot, nu participă la acțiuni comunitare și au puțină propensiune asociativă; și cei dezamăgiți, care merg, de regulă, la vot, deși nu o fac cu multa plăcere, sunt implicați asociativ și comunitar. Cele două grupuri difereau și din punct de vedere cultural, financiar și la nicelul accesului la informația. Dar în timpul dezbaterilor și a deliberării pe subiectele testate nici unul din cele două grupuri nu a reușit să acord total între membrii fiecărui grup.

[2] Ultimul sondaj național a fost cel realizat de CIADO. Conform acestuia PSD ar câștiga 36, 42%, PNL 35,45% și ALDE 4,75%. 23.46% dintre repondenți declară că vor vota cu Alții, fără însă să specifice concret nume de partide.(http://www.dcnews.ro/sondaj-ciado-alegeri-2016-psd-depa-e-te-pnl-in-ara-i-capitala_496596.html). Următorul sondaj publicat este doar pe București, unde cifrele pentru partidele nou apărute sunt sub 3%/ (http://politicscan.ro/analize/sociopol-in-detaliu-despre-alegerile-din-bucuresti).

 

Comments Off

Welcome to WordPress. This is your first post. Edit or delete it, then start blogging!